In drum spre Kosovo

Una din putinele mele amintiri reprimate s-a decupat in vara anului 1997, in Serbia.
Am urmat o invitatia unui amic cunoscut in Austria. M-a vizitat in Germania intr-un weekend. Si in Belgia. M-am trezit ca raspunde la invitatii, m-am trezit cu el pe cap in doua randuri.

Sa explic de ce spun asta:
-Mie nu imi place sa scriu scrisori, nu ma omor cu vorbitul la telefon. Motiv pentru care, atunci cand totusi scriu, umplu 20 de pagini. Iar cand ma hotarasc sa dau un telefon, aleg un numar la care nu am mai sunat de mult sa vad daca mai e valabil. Cam asa s-a intamplat de doua ori cu Mladen. L-am sunat din Germania si l-am si invitat intr-un final sa treaca prin Frankfurt cand are un weekend liber. Ce a facut sarbul? A sunat si el tot asa brusc ca vine. Nu m-am invatat minte si am repetat figura si din Anvers, 8 luni mai tarziu. Surpriza! Mda…a venit si in Anvers. Clar, mi-am dat atunci seama ca nu ne potrivim. Eu cand lansez invitatii o fac protocolar, ma astept ca amicii sa procedeze ca mine, adica nici prin cap sa nu le treaca ca ar putea onora ….

S-au lansat si invitatii in tara fiecaruia de origine. Eu, nu stiu de ce, nu m-am gandit sa il ‘invit’ in Valcea, cum ar fi fost normal. Nici in Braila unde m-am nascut. Dintr-un motiv mult mai profund probabil, i-am povestit de Obcinele Bucovinei si Maramures.
Cam asa si el, originar din partea Pojarevat-ului, m-a invitat intr-un weekend la Kosovska Mitrovica. Si numai acolo. A fost prima invitatie de felul asta pe care am incercat sa o onorez. Nu a fost sa fie.

Aveam sa ma intalnesc cu el si inca un amic ( nefast amicul asta!) in Austria, cateva luni mai tarziu. Toti trei intr-o dubita de cosmar – cand au inceput sa scoata la vama din ea nu se mai termina cate aveau sarbii acolo!!!! – am plecat direct la Kosovska Mitrovica sa mancam nu mai stiu ce fel de ciudatenie pomeneau ei, un platou imens, un munte de carne si preparate din carne banuiesc. Vorbesc limba lor dupa ureche, nu mai stiu cum de am prins-o si pe asta. Oricum, nu erau tampiti, vorbeau ei germana binisor pentru niste straini plecati sa munceasca in alta tara. Spre deosebire de romanii mei care stau cu anii prin tari latine si se aude limba aia in gura lor ca dintr-un canal de mahala.

Asa, sa spun mai departe. Trec peste faptul ca erau amandoi in extaz, ca au pus muzica la maxim si au cantat tot drumul. Crapau de fericire ca merg acasa. Am adormit intr-un tarziu, in zgomot, iar la trezire, dupa cafea si tigare, cand am intrebat cat mai e pana in Pojarevat, stupoare! Trecusem de Pojarevat!
Am ramas masca. Adica ei nu au trecut pe acasa, mergeam direct la drak in praznic cu mobila, televizoare, motoare si cadouri pentru prieteni dupa noi?!

Oricum, am ajuns si la Pojarevat, mai repede decat ne asteptam.
Sa vedeti imediat de ce asa.
Pe la amiaza au inceput sa se sfatuiasca unde sa mancam seara. Ca mimozele. S-au sucit, s-au gandit, au oprit la un restaurant, apoi la un hotel….nu s-au hotarat decat tarziu, pe la 9 in ce directie sa o ia, si dupa un ocol serios pe cea mai crapata sosea posibila, am ajuns.
Eram intepenita, capul imi pleznea de muzica sarbeasca, curent si entuziasmul altora. Alegerea insa a fost super inspirata, intr-un fel. Trepte de piatra veche, un restaurant ascuns vederii din strada, camuflat de ruine, imbracat intr-un soi de maces salbatic – posibil sa aberez, dar cu macesul nostru copt semanau tufele alea. Pot sa spun ca nu mai intrasem in viata mea intr-un restaurant atat de ‘salbatic’.

Acolo am vazut si primii haiduci din viata mea. Nici acum nu stiu de unde au aparut. Mancam deja, toti trei, eu si amicul meu de o parte a mesei, prietenul sau cu plete de cealalta parte, cand au aparut brusc poate 5, poate mai multi indivizi masivi, inarmati cu pistoale ciudate, badarane, nu stiu ce dracului erau, pareau recuzita din ‘Haiducii lui sapte cai’, ‘Pintea’, ‘Iancu Jianu’. Unul din ei a zmucit scaunul pe care statea Dragan, noua mea cunostinta, aruncandu-l cat colo intr-un colt al separeului. Altul l-a apucat de par si i-a lipit teava lunga a pistolului de tampla. Nu pareau beti, e primul lucru de care m-am mirat cand am inceput sa imi revin din soc. Am ramas pur si simplu cu gura cascata, foarte atenta. Auzeam in fiecare centimetru de corp cum imi bate inima. Amicul meu Mladen privea si el atent la cei din fata noastra si la prietenul sau trantit la pamant.

La inceput nu am inteles nimic din ce maraiau agresorii. Nu numai armele lor, dar si ei pareau actorii unor filme cu haiduci. Erau solizi toti, cu fete late si parul netuns, purtau veste ciudate, parca toti aveau veste…ce sa mai, era ca in filme! Nu stiu cat a durat pana cand panica, ameteala, s-au ridicat ca un abur scurt. Atunci am privit in stanga, spre Mladen. M-a vazut si fara sa ma priveasca mi-a spus ‘ Sedi, nista ne pricaj!’. Un fel de stai si taci.

Apoi s-a intamplat ca privirea sa mi se incruciseze cu unul dintre cei care stateau bine infipti in picioare, cu arma in mana. Nu ma privea cu ura, cum il priveau pe cel trantit la pamant. M-a fixat. A facut un semn scurt cu capul spre Mladen si m-a intrebat: Tvoj muj?. Ce bine ca am inteles si ca nu a intrebat mai multe! L-am privit fix si stiu eu ca nu mi s-a citit teama in ochi. I-am zis ca da.
Nu a reactionat. Am simtit insa ca nu aveau ceva cu mine. Si nici cu el.

Cu cel trantit la pamant insa da. Si era si deosebit de noi doi. De ce spun asta? Pai era genul de tip infatuat, foarte sigur pe el, umflat si la propriu si la figurat, plin de aur pe toate partile. Genul de tip nu foarte doxa care face bani pe santier in Austria, ( zic si eu santier aiurea, nu ca am habar ce lucra el acolo) si cand se intoarce in satul lui isi face casa cu lift fara sa aiba handicapati in batatura. Mai tranteste si o piscina in fata! Mai lasa si Mercedesul afara din garaj asa in scarba.
Era diferit de noi. Eu una si cand ma imbrac extravagant am ceva clasic ca sa zic asa. Iar amicul meu Mladen e de un firesc incredibil. E atat de natural ca in lumea asta sucita pare suspect. Ei bine, oamenilor aia veniti din film le-a parut exact asa cum era. Nu stiu ce fel de pacate or avea ei daca au citit atat de bine si fara suspiciune un om asupra caruia multi pana atunci si de atunci incolo aveau dubii. Da, asta trebuia eu sa spun de la inceput despre amicul meu: E de un firesc INCREDIBIL!

A mai fost ceva atunci. Muzica nu a incetat ca cante. Ospatarii nu au incetat sa serveasca. Patronul a privit fara sa intervina. Nimeni nu a chemat politia. L-au si lovit pe cel trantit de cateva ori. Mai mult in scarba. L-au scuipat. Si mult timp l-au tinut cu porcaria aia de pistol cu teava foarte lunga la tampla. Pana am iesit eu si Mladen afara.
Omul ala care m-a fixat la inceput ne-a zis ca putem pleca. Nu parea seful lor. A schimbat o privire cu un altul a carui fata chiar am evitat sa o privesc. Nu de alta, dar poate imi fortam norocul.
Apoi ‘haiducul’ l-a intrebat pe Mladen daca are cheile de la dubita cu numar de Austria. Stia cu ce masina am venit.
Erau la Dragan. Le-a cerut si i le-a dat lui Mladen in mana. Nu le-a aruncat pe masa, nu le-a trantit pe jos. Pe noi doi nu ne-a umilit in nici un fel. Ne-a spus sa luam dubita din parcare, altfel ramanem fara ea.


Am iesit si am asteptat afara. 20 de minute, cam asa. Pana la urma a iesit si Dragan viu si nevatamat. Mut si vanat de furie. Nu am mers mai departe. Ne-am intors atunci spre Pojarevat. A fost un weekend trist, drumul de intoarcere apasator. Dragan a tacut si a condus. Eu si Mladen vorbeam in soapta, l-am lasat in pace. A condus si a baut wisky din sticla, tot drumul. Mi-a dat si mie de cateva ori. In rest, mormant!
Nu peste mult timp NATO avea sa bombardeze Serbia. Am tot vazut in poze un pod, si il vad si acum pazit de soldati. Cred ca podul ala l-as fi trecut atunci daca nu ne statea cina in gat.
Oricum, nu stiu cat de departe eram de Kosovska Mitrovica, dar eram departe. Nu am fost atacati in Kosovo. In Serbia am fost atacati.
Amicul meu nu mi-a explicat nimic. Pe drum nu se putea, la Pojarevat am ajuns obositi, iar a doua zi m-a rugat sa uitam de toate. Nu am insistat.

Va spun insa ce banuiesc eu ca s-a intamplat. Cred ca multi sarbi nu au plecat la ‘munca in strainatate’ pentru ca traiau bine pe atunci in Yugoslavia. Au ramas aproape. Au ramas aproape si cand a venit razboiul, cu porcariile si saracia lui. Nu s-au ingesuit la granite, nu au privit razboiul din Elvetia, la stiri. Au ramas saraci. Casele lor s-au crapat. Aveau sa ridice altele noi numai cei plecati printre straini, absentii, sobolanii care au parasit corabia. Am inteles eu cate ceva atunci din ce aruncau ei printer dinti. Nu tot si imi pare rau, dar am inteles.
Cred ca la ei lucrurile stau altfel decat in Romania. Mai pe sleau aia care veneau cu masini smechere si kilograme de aur la gat, riscau sa ramana fara creieri. Chiar asa s-a exprimat unul din atacatori atunci, cand i-au pus pistoulul la tampla. A spus: ‘vreau sa iti vad creierul’.
Cei plecati nu erau nici smecheri, nici de invidiat. Nici tolerati de cele mai multe ori nu erau. Clar faptul ca sarbilor nu le place sa vorbeasca despre asta. Insa aia, atunci, in restaurant, numai betivi sau talhari nu au fost.
Ca ma insel sau nu in teoria asta, un lucru e insa clar. De data asta e greu sa privesti lucrurile din afara. Iti va scapa esentialul. Multe la ei sunt diferite, ce am enumerat eu aici e mica parte din ochii unui turist de weekend care zicea sa ia masa acolo unde sarbii au crezut ca e de mers daca nu ai vazut niciodata tara lor.
Si nu stiu ce ma face sa cred ca restaurantul din Kosovo nu era nici mai elegant si nici mai aproape decat cele din Pojarevat sau Beograd. Nici sarbii cu care am plecat la drum nu erau cei mai patrioti dintre sarbi.