Chemarea marii

... din scrierile mele


Olhat si-a alungat femeia. Din casa lor, de langa pruncul care abia gangurea in patutul stramt.
Le-a urlat in carciuma din desert tovarasilor sai povestea dezmatatei, mintind in toate felurile, a urlat-o si altor femei care i-au calcat pragul, pana cand a ramas singur, scarbit de toate, de insasi vorbele sale.

A devenit pastor. Isi mana turma de capre in pustiu, acolo unde pentru nimic in lume nu le-ar putea cineva atinge. Plangea la capataiul ei cand se ducea cate una si o ingropa in pamantul pietros, ca pe un prieten drag. Hoinarea cu el si Alesh, copilul parasit de mama la varsta asa frageda.
Un copil vesel si mofturos, jucaus si fricos cateodata. Olhat nu il privise niciodata in ochi, ochi mari si negri, ca ai mamei pierdute.

Luand caile lumii ea nu a gasit adapost sa o primeasca. Si s-a vandut intr-un tarziu pentru vin si paine si muzica, ca atata ofereau drumetii. Si nu si-a aflat locul si nu a rostit niciodata povestea ei. Pana intr-o seara, cand in cale, in drumul spre alt han al lumii, un glas bland din spate a intrebat cum o cheama.
"Mareirda" A spus femeia.
"Esti atat de frumosa, Mareirda!" I-a raspuns glasul. Si in fata ei s-a aratat chipul asprit de vant al drumetului.

Pentru prima data, dupa multi ani, femeia a uitat foamea, si dorul si grijile. Nu i-a zambit, ca de obicei drumetilor, in coltul gurii. L-a privit drept.

"Nu spune nimic, femeie frumoasa, eu stiu cine esti tu!"
Nici o clipa Mareira nu a fost cuprinsa de indoiala. El stia cine este ea cu adevarat, cuvintele nu isi aveau rostul. L-a urmat de atunci pe strain prin lume pana cand intr-o zi el s-a inaltat in lumina mare lasandu-i in loc inima plina si trupul curat.
"Chemarea" rosti ea la moartea drumetului ca si cum atunci se inventa rostirea.


Olhat a pribegit multi ani impreuna cu fiul sau, in tacere. Si iata ca a fost sa se opreasca in fata marii. Drumul era terminat, necuprinsul le-a dat loc pentru o casa, la marginea marii.
Acolo si-ai sporit turma si s-au hranit cu ierburile pamantului ca si ea.
Alesh privea deseori marea. Si-a cioplit si o pluta si i-a spus tatalui ca se va face pescar. Tatal insa, i-a sfaramat-o. "Niciodata nu vei pleca pe mare!" i-a spus acesta, privindu-l in ochi pentru prima data.

Si iarasi au trecut ani si el, Alesh, nu a iesit din cuvantul tatalui. "Nu exista credinta alta, decat ce traiesti aici, la marginea marii fiule. O data cu tine se duc toate, bune sau rele. Nu exista iertare, iubirea insasi are pret. Intunericul e in oameni, de la nastere la moarte, si nu exista cale de a fi mai buni. Cine sa ne ierte cand noi insine nu ne putem ierta? Noi suntem rodul pacatului, datori motii. Atat,fiule, si nimic mai mult!"
Baiatul privea spatele puternic ars de soare al tatalui, ii admira statura, forta bratului si a glasului. "De ce oare tatal meu nu va trece marea? Cand el e singurul om care ar putea sa o treaca! Ce il opreste oare, ce incapatanare sub fruntea sa mandra? Poate femeia aceea, acel fruct otravit il opreste! Poate ea e acolo, de cealalta parte a marii...si atunci de asta stam noi aici, fericiti, departe de ea!" Asa s-a impacat Alesh cu ideea si nu a mai devenit pescar.

Intr-una din nopti l-a trezit din somn behaitul caprelor. Olhat nu era in odaie. Buimac, baiatul a aprins felinarul si a iesit. Tatal lui tocmai se indeparta in mare. Una dintre capre zbiera din valuri, ajunsa cine sa stie cum acolo.
"Nu pleca!" a strigat baiatul."Nuuu plecaa!" Glasul i se taia, cuvintele nu se lasau rostite.

Olhat era puternic, si multe minute bratele sale au taiat valurile, pana cand nu s-a mai zarit.

Alesh a simtit intai furnicaturi in tot trupul apoi o durere mare. Si liniste, caci vuietul marii asta era. Bratul sau cu felinar aprins deasupra capului nu il mai simtea. Nici talpa piciorului. Nimic nu se vedea inainte desi era luminat. Pasea pe mare in cautarea tatalui si nimeni nu era acolo sa se minuneze.

Cand ochii au inceput sa vada in lumina tremuranda era departe, intr-o mare de ape, in picioare. Parca auzea in spate behaitul drag al caprelor, linistite acum. A inteles si a zambit. A stiut ca se va scufunda si aici se vor sfrasi toate, asa cum ii povestise inca de la inceput Olhat. A cazut in valuri cuprins de oboseala dulce ca un somn. Se scufunda si revenea sa isi puna iar, pentru cateva clipe obrazul pe fata marii.

O mana puternica l-a apucat de grumaz si l-a aruncat brutal inainte. O data si inca o data. Isi imagina tatal in spate, impingandu-l spre mal. Ce pacat ca el nu isi mai simtea acum in nici un fel trupul....

Avea sa se trezeasca pe mal. Cerul si pamantul se roteau ca o sfera in jurul sau. Vomita in etape. Mirosul marii iesea dintransul gretos, nici macar sarat. "TATA!" Cuvintele ramaneau blocate undeva in gat, avea dintii inclestati. Sau poate frigul sau teama nu il lasau sa le rosteasca.

Alesh nu a mai putut rosti cuvinte. S-a trezit la amiaza, la marginea marii inconjurat de capre. Nu avea sa isi mai vada niciodata tatal. Ar fi dorit sa sarute mana aceea puternica care i-a salvat viata. Ar fi dorit sa planga intaia oara la marginea marii, acolo unde "nu e nevoie de lacrimi" cum spunea Olhat.

Povestea lui nu se mai putea spune. Alesh o repeta insa in gand zi si noapte, trecand marea si lovind pamantul tot cu pasul. O repeta pana cand va ajunge sa i se citeasca in privire.

Cerul numai il auzea. Si ii raspundea deschizandu-se. Pentru ca el, Tatal, il purtase pe ape. A sa era mana puternica care a stiut sa il aduca la mal.
Acum, in tacere, Alesh le intelegea in sfarsit pe toate.